În zilele noastre, în fiecare an, peste 100 de milioane de copii sunt tratați în întreaga lume pentru icter neonatal datorită ‘fototerapiei’.
Aceasta este povestea unei asistente și a unui grup de lucru dintr-un spital care a revoluționat tratamentul hiperbilirubinemiei la naștere. Imediat după al doilea război mondial, icterul neonatal a devenit, împreună cu detresa respiratorie și retinopatia, una din cele mai importante probleme ale prematurilor din unitățile de îngrijire a copiilor din toată lumea.
La începutul anilor 1950, acești mici pacienți erau tratați cu exsnagvinotransfuzii complexe iar fototerapia nu exista. Icterul neonatal este colorația gălbuie a părților albe ale ochilor și a tegumentelor unui nou-născut datorată nivelelor mari de bilirubină.
Alte simptome sunt somnolența excesivă și alimentația deficitară. Potrivit specialiștilor, complicațiile pot include convulsii, paralizie cerebrală sau icter nuclear. Nu știm sigur când a fost efectuată pentru prima dată fototerapia, cineva spune că era un obicei al moașelor indiene să expună nou-născuții la lumina soarelui. Știm sigur că datorăm descoperirea fototerapiei contemporane asistentei Jean Ward, o asistentă britanică însărcinată cu îngrijirea prematurilor la “Rochford General Hospital” din Rochford, Essex, Regatul Unit și observațiilor ulterioare din același spital.
Asistanta Ward credea că lumina soarelui și un pic de aer proaspăt erau sănătoase pentru fragilii nou-născuți care erau ținuți constant în incubatoare. Într-o zi de vară fierbinte din 1956, un pediatru de la Rochford General Hospital, dr. R.H. Dobbs, a întâlnit-o pe asistenta Ward care ținea un prematur semi-îmbrăcat în lumina soarelui. Doctorul a observat că o parte din pielea nou-născutului părea mai colorată față de restul și s-a întrebat dacă părțile de piele mai colorată au fost expuse la soare sau aveau iod pe ele. Asistenta a spus că era un prematur cu icter și că. din contră, părțile mai palide erau cele expuse la soare. La o săptămână după acest episod, biochimistul spitalului, P. W. Perryman, a uitat din neglijență o probă de sânge a unui prematur icteric expusă la soare la fereastră. Când a luat-o, a observat că serul din tubul de test era verde (și nu galben) și că valoarea de laborator a bilirubinei era mai mică decât era de așteptat. Pentru siguranță, Perryman a luat o probă de sânge de la pacient și a observat că exista o diferență semnificativă a valorilor bilirubinei între cele 2 probe de la același pacient. Următoarele investigații ale personalului spitalului (Dobbs, Richards și R. J. Cremer, Perryman și asistenta Ward) au dus, în cursul câtorva ani, la un număr de consecințe clinice și de laborator importante: expus la lumină, nivelul seric al bilirubinei pacienților icterici scădea rapid. Bilirubina, în aceste cazuri, se transforma în biliverdină și alți izomeri care erau mai puțin periculoși pentru țesuturi și erau eliminați mai rapid din organism. O astfel de practică ar fi putut evita transfuzia, care era întotdeauna o tehnică cu riscuri pentru nou-născuți. De asemenea, era o consecință logică de laborator faptul că au decis să transporte probele de sânge în containere, la întuneric pentru a nu le afecta conținutul de bilirubină.
Asistenta Ward verifica schimbarea culorii pielii la nou-născuții icterici: când erau expuși la lumina soareluir, icterul tindea să dispară dar când expunerea înceta icterul tindea să reapară. Printr-o serie continuă de teste, grupul de lucru a realizat că un tub simplu “fluorescent albastru” era cea mai bună sursă de lumină disponibilă.
Primul instrument utilizat în spital a fost un reflector semi-cilindric de oțel suspendat de un stâlp ajustabil și care putea fi deplasat, conținând 8 tuburi cu lumină fluorescentă albastră de 40-watt.
DELUAT ÎN SEAMĂ…
Sursă documentare: http://www.storiadellamedicina.net/introduzione-della…/ BABY CARE SIBIU
